În sfera metafizică, misticul este cel care simte că tot ceea ce se întâmplă este într-un fel armonios, într-un fel corect și face parte integrantă din univers. Atunci când transplantăm sau traducem acest lucru în sfera morală, sfera comportamentului uman, echivalentul este acesta: nu există sentimente greșite.
Pot exista acțiuni greșite în sensul acțiunilor contrare regulilor comunicării umane. Dar modul în care te simți față de alți oameni – iubire, ură, etc. – nu există sentimente greșite. Așadar, să încerci să-ți forțezi sentimentele să fie altceva decât sunt este absurd și, mai mult decât atât, necinstit.
Dar, vezi tu, ideea că nu există sentimente greșite este o idee extrem de amenințătoare pentru oamenii care oricum se tem să simtă. Și aceasta este una dintre problemele ciudate ale culturii noastre. Suntem terorizați de sentimentele noastre.
Pentru că ele se dezlănțuie singure. Și credem că, dacă le oferim orice libertate și dacă nu le suprimăm imediat, ne vor conduce la tot felul de acțiuni haotice și distructive. Este atât de amuzant că noi, în cultura noastră occidentală de astăzi, spunem așa ceva.
Noi, care facem mai multe acțiuni haotice și nesăbuite decât oricine a făcut vreodată. Dar dacă, pentru o schimbare, am permite sentimentelor noastre să privim venirea și plecarea lor ca ceva frumos și natural și necesar, la fel ca schimbările de vreme, trecerea nopții și zilei și a celor patru anotimpuri, am fi împăcați cu noi înșine.
Pentru că ceea ce este problematic pentru omul occidental nu sunt atât de mult luptele sale cu alți oameni și nevoile și problemele lor, cât lupta sa cu propriile sentimente. Cu ceea ce își va permite să simtă și cu ceea ce nu își va permite să simtă.
Îi este rușine să se simtă cu adevărat profund trist. Atât de mult încât să plângă. Nu este bărbătesc să plângi. Îi este rușine să deteste pe cineva. Pentru că nu ar trebui să urăști oamenii. Îi este rușine să fie atât de copleșit de frumusețea cuiva sau a ceva – fie că este un peisaj natural sau un membru al sexului opus – încât să își piardă mințile din cauza acestei frumuseți. Pentru că toate aceste lucruri înseamnă să nu fii în control, băiete, să nu ai mâna pe volan.
Dar este pentru că nu mergem cu aceste sentimente că nu suntem în control. Că încercăm să pretindem că viața noastră interioară este diferită. Așadar, cred că acesta este cel mai eliberator lucru pe care cineva îl poate înțelege.
Sentimentul tău interior nu este niciodată greșit. Adică, ceea ce simți nu este niciodată greșit că simți așa. Poate că nu este un ghid corect pentru ceea ce ar trebui să faci. Cu alte cuvinte, dacă simți că urăști pe cineva intens, nu este neapărat corect să îți tratezi acel sentiment mergând să-i tai gâtul.
Dar este corect să ai sentimentul de ură sau de tristețe sau de frică, teroare, oricare ar fi el. Pentru că atunci când o persoană ajunge la sine, ajunge să fie una cu propriul său sentiment.
Și aceasta este singura cale de a fi în măsură să-l controlezi. Exact în același sens, o persoană trebuie să meargă cu propriul său sentiment pentru că acesta este sinele său esențial. Așadar, pentru a rezuma, ceea ce misticul simte în principal este divinitatea, gloria a ceea ce este.
Și când aplicăm acest lucru în sfera morală, ceea ce este este ceea ce simte cineva în mod autentic. Recunoașterea și acceptarea a ceea ce este simțit cu onestitate este echivalentul moral al viziunii că tot ceea ce există este o manifestare a Divinului.
În concluzie, ideea centrală este că sentimentele noastre, oricât de intense sau de „greșite” pot părea, sunt naturale și necesare. Acceptarea și înțelegerea acestora ne poate ajuta să trăim în armonie cu noi înșine și cu universul din jurul nostru.
